Cross over to the bright side of the world

Let Go
 

Din ciclul cu ce sa-ti bati capul cand vrei sa-l golesti de alte ganduri, faceam aseara floricele de porumb cu prietena mea, care face misto de mine fiindca ii zic popcorn. Si tot ascultand eu pocanitul boabelor, am avut revelatia primilor (probabil) cowboi (ca erau mai multi) americani care au scapat niste porumb in focul langa care se incalzeau cu fratele Jack. Imagineaza-ti stupoare cand au vazut cum incep boabele sa sara si sa se transforme in chestii pufoase, numai bune de mancat: “Wow, man, look at this corn. It pops!” “Yeah, sweet… And it tastes good too! What should we call it?” “Ahem… that’s a tough one… let me think…” “Corn that pops into edible stuff… Oh, oh, I know! Let’s call it popcorn!”
Noi, romanii, mai poeti asa de felul nostru, le-am spus floricele.

…in seara asta a nins.

La bunici am intotdeauna impresia ca timpul sta in loc. Este acea senzatie extraordinara ca nu trebuie sa ma grabesc nicaieri, ca am tot timpul din lume sa fac absolut orice vreau. Bunica este mereu acolo, mereu la fel, micuta si sprintena,
cu pisicuta ei tarcata si lenesa, cu florile pe care le creste cu multa dragoste si de care se mandreste. Asa este acum, asa a fost mereu, inca de cand asteptam cu nerabdare luna la tara, in fiecare vara. Cu un morman de carti in brate ma asezam sub crengile batranului nuc din gradina si ma avantam in lumile fantastice asteptand sa se faca nucile numai bune de decojit. Mergeam in explorari aventuroase prin zavoi cu prietenii de pe ulita si ne racoream de naduseala verii in Ialomita. 
Ca-n Amintirile lui Creanga.
Din pacate, cu cat trece timpul, desi senzatia a ramas aceeasi, ma uit imi jur si imi dau seama ca timpul trece, cu nepasarea lui proverbiala si lasa urme adanci. In peretii casei si in inimile oamenilor. Singurele care raman sunt 
fotografiile, facute la minut sau instantanee, alb-negru sau color, infatisand chipurile bunicilor si ale altor oameni care au
o legatura oarecare cu tine. Oameni care s-au jucat, au crescut, au trait si au simtit aceleasi lucruri si in aceleasi locuri ca si tine. Unii mai sunt, cei mai multi nu. A trecut timpul necrutator peste toti in mod egal, fara concesii. Au ramas fotografiile.

Daca n-aveti ce face si vreti sa vedeti ceva arta, de toate felurile, mergeti pe dA - where ART meets application cum spun ei. Va recomand cu multa caldura sectiunea Daily Deviation, pentru lucruri care cel putin ies din banal.
Si daca va place Bucurestiul. Sau nu. Daca va mai amuzati din cand in cand pe strada ascultand o discutie aleatoare,
nu fiindca ati fi nesimtiti, ci pentru ca vorbesc aia atat de tare, sa stiti ca nu sunteti singurii! De exemplu. Mai multe
detalii gasiti pe www.overheardinbucharest.ro.
V-am pupat!

…m-am hotarat sa nu mai acord atat de multa incredere zilei de maine. Doar ultima oara cand am verificat nu eram nici pe departe Scarlet O’Hara. Asa ca mi-am luat rolele si primul album The Killers (am auzit cum ca ar canta misto baietii astia, si am vrut sa verific :P) si-am iesit sa ma bucur putin de soare. Ah cat de bine este sa inchizi ochii si sa mergi cu toata viteza inainte, sa simti vantul fluturandu-ti parul in timp ce asculti o melodie buna in casti. Apoi sa-i deschizi si sa aduni crampeie din scenele pe care le surprinzi cu coada ochiului. Un cuplu de indragostiti pe o banca, pierzandu-se unul in ochii celuilalt. Cativa copii desculti sarind pe trambulina in lumina calduta a soarelui. Un chaw-chaw maro topaind nedumerit in incercarea de a prinde baloanele de sapun suflate spre cer de un baietel blond, ceva cam bucalat. Un batranel adormit pe o banca. Un portretist castigandu-si painea. O gasca de pusti adunati in jurul unei chitare. O vrabiuta care mi-a trecut atat de aproape de nas incat era cat pe ce sa cad. Versurile unui cantec rasunandu-mi in minte: Destiny is calling me/Open up my eager eyes/‘Cause I’m Mr Brightside.

Te trezesti in fiecare dimineatala 6 cu alarma de la telefon. Mai apesi de cateva ori snooze fiindca nu a rasarit inca soarele. Te ridici in sfarsit din pat cu un gust ciudat in gura si cu o durere acuta in partea stanga a gatului. Te impiedici de cartea pe care ai aruncat-o langa pat azi noapte dupa ce ai rasfoit din nou primele cinci pagini. Te freci la ochi pentru ca nu reusesti sa deslusesti prea bine lucrurile din jur. Te speli pe dinti. Faci un dus. Daca e apa calda. Bei o cafea si fumezi o tigara. Poate doua. Mananci ceva. Daca mai ai timp. Te urci in masina si mergi pe acelasi drum pe care ti-ai tocit cauciucurile in ultimele… cine mai stie? Injuri. Ceilalti soferi. RATB-ul. Pietonii. Mamele. Fratii. Dumnezeii. Ajungi intr-un final. Iti iei masca din dulap si iti joci rolul pe care l-ai invatat atat de bine incat ai putea sa concurezi cu reale sanse pentru un premiu de renume. Opt ore. Daca esti norocos. Daca nu, le pierzi numarul. Iti dai seama ca trebuie sa pleci cand il intrebi pe colegul tau ceva si nu iti raspunde. Nesimtitul. A plecat de mult. Cand s-a terminat programul. Iti dai jos masca si o pui cu grija la locul ei. Nu ai vrea sa pateasca ceva. Te intorci acasa. Iei ceva de mancare de la un fast food si te intrebi cand naiba au ajuns sa fie atat de aglomerate strazile la ora asta. Vorbesti la telefon cu un 
prieten si va faceti planuri pentru weekend. Peste doua ore il suni pentru ca ti-ai adus aminte ca nu poti weekendul asta. O lasati pe data viitoare. Intre timp mai fumezi o tigara. Mananci mancarea cu microunde. Te uiti putin la stiri. Putin pe Discovery. Iti mai verifici o data emailul de la munca. Iti pui telefonul sa sune la 6. Te asezi in pat si incepi pentru a treia oara sa citesti cartea aia despre care ti-a spus prietenul ala ca merita. Pare interesanta. Ti-e somn. O asezi langa pat si stingi lumina.
…
Suna alarma.
…

Maine am sa ma duc in parc sa ma dau cu rolele. Au inceput sa infloreasca pomii si este soare. Astazi nu am timp. Am chestii de facut pentru munca.
…

Invat japoneza. Pentru ca este o limba frumoasa si pentru ca imi place s-o aud. Pentru ca este reprezentarea
unei culturi pe care o admir. Pentru ca imi place sa ascult cantece japoneze. Pentru ca vreau sa invat sa gasesc frumosul in lucrurile marunte si fericirea in cele mai simple momente ale vietii. Sa ma bucur de aroma unei cesti
de ceai si de maiestria unei ikebane. Sa merg la Kyoto in mai, poate chiar de ziua mea, cand infloresc florile
de cires, sa ma plimb pe aleile insorite si sa-mi umplu sufletul si mintea cu imaginea lor.

Pana atunci astept primavara sa isi deschida aripile peste mine…